La început, în primele nopţi, totul a fost perfect.
Stăteau şi se priveau fără să scoată
nici un cuvânt.
Fără să facă nici o mişcare.
Apoi, în următoarea săptămână, a apărut
lumina în fereastră.
Era o lumină înspăimântătoare, argintie, aproape
la fel de strălucitoare ca în timpul zilei.
Şi dintr-o dată ochii lui au căpătat
luciri bizare. Asta i-a schimbat brusc
toate trăsăturile.
Părea altul.
În noaptea imediat următoare a apărut
mirosul.
Mirosul dulceag de vizuină plină de fân şi de
muşchi uscat ce plutea în toată casa. Prin toate
ungherele.
Amestecat cu un iz de blană plouată. Sau ninsă.
Ea s-a simţit deodată alta.
Şi a vrut să-l mângâie încetişor. Pe ceafă.
El nici n-a clipit.
Apoi a vrut să-l sărute. Pe gură.
El nici n-a clipit.
I-a atins cu degetul arătător al mâinii stângi
uşor obrazul.
El nici n-a clipit.
I-a spus că-l iubeşte.
El nici n-a clipit.
Atunci ea s-a gândit c-ar trebui să încerce altfel.
S-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
“Ah, je souffre trop. Faites-moi mourir”
Şi el, hârşti ! i-a retezat capul
dintr-o singură lovitură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu