Tristeţea o năpădi
după plecarea verii
şi a păsărilor migratoare.
Simţea că se sufocă şi că moare.
Alergă într-un suflet
la melcul fermecat
transformat în bărbat
ce trăia ferecat
în cochilie
la periferie
şi îi mărturisi:
‒ Sunt tristă şi îndrăgostită
Şi să mă-nveselesc nu-i cale.
‒ Are să-ţi treacă, îi răspunse el
rostind cuvintele încet
printre bulbuci de bale.
Mănâncă regulat
citeşte
priveşte
cum creşte-n acvariu
un peşte
şi nu mai folosi acelaşi parfum.
Plecă dezamăgită. Strada
era nepietruită şi plină de fum.
Gospodari, oamenii ardeau
adunate-n grămezi
frunzele uscate
ultime dovezi
ale verii plecate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu